Am tot scris despre nou și despre schimbare. Și probabil că o să tot scriu despre asta, pentru că… ce să-i faci? Este o permanență și nu avem cum să ne punem cu ea, pentru că asta trăim.
Dar nu știu de ce astăzi mi a venit să mă gândesc la inversul schimbării și la plictiseala pe care o generează.
Acum, dacă stau să mă gândesc în urmă, nu am mai spus de mulți ani că mă plictisesc. În schimb, în copilărie, spuneam asta destul de des. Așa că am ajuns la o concluzie și anume că: mintea se bucură de noutate. Viața noastră este în general plină, este și foarte multă rutină în ea, iar plictiseala chiar se poate ascunde după fiecare colț. Așa încât tânjim după noi experiențe. Și iată cum plictiseala devine motivația care te determină să înveți, să experimentezi și să folosești energia creativă nemărginită din interior.
În tradițiile budiste, plictiseala este văzută ca o de conștientizarea de sine. Fiecare alege pentru el să își folosească plictiseala într-un mod negativ sau pozitiv.
Dacă stau bine să mă gândesc, nu prea am întâlnit persoane mature care să nu aibă nimic de făcut. Robinetul creativității este veșnic deschis, chiar dacă nu apar întotdeauna cele mai inspirate idei. Iar când apare plictiseala, asta nu înseamnă nu există nimic de făcut, ci că ceea ce este de făcut nu este suficient de atractiv ca să ne tenteze.
Iar asta mă face să mă gândesc momentele în care sunt obligată să aștept – că se mai întâmplă și asta! Atunci când aștept o întâlnire, online sau față în față, de obicei mă înarmez cu o carte de citit. Cum altfel să astup gura flămândă a curiozității?